Când eram mic eram tăcut, primul cuvânt l-am zis abia când aveam 7 luni. Acum însă nu mai pot să tac. Simt cum vor cuvintele să îmi iasă chiar şi prin piele. Vor să îmi părăsească interiorul, să iasă în lume, să încerce să schimbe ceva...şi dacă nu reuşesc, măcar să trezească câteva semne de întrebare în gândurile câtorva persoane. Noi, oamenii, suntem foarte complicaţi. Nu ştim niciodată ce vrem, trăim toată viaţa în fugă. Mâncăm pe fugă; dormim pe fugă; ne trezim în fugă; facem totul într-o fugă. Unii aleargă după microbuz dimineaţa pentru că au dormit cu 5 minute mai mult şi o să întârzie la şcoală sau la serviciu; unii aleargă după fericire, crezând că fericirea este o destinaţie, nestiind că fericirea este un mod de viaţă; unii aleargă după bani toată viaţa şi rămân cu nimic; unii aleargă după iubire; unii aleargă din cauza plictiselii; unii aleargă pentru că sunt la maraton; unii aleargă pentru că se antrenează pentru maraton; unii aleargă fără să se uite în stânga şi dreapta, fără să admire priveliştile.
Aşa alergăm şi noi prin viaţă, alergăm singuri uitând de celelalte persoane din lumea noastră, fără să ne uităm pe unde mergem, fără sa ne aducem aminte cum este să fim fericiţi. Şi într-un final, tot ceea ce ne rămâne de făcut este să tot alergăm...să alergăm în fugă, singuri catre o destinatie deja cunoscuta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu