Draga jurnal

            Draga jurnal, nu ti-am mai scris de mult. Voiam sa iti povestesc despre seara aceasta. Defapt despre zambetul ei din seara aceasta. Zambetul acela cand ma revede dupa mult timp, ii zambesc, imi zambeste si ii stralucesc ochii. Parul i se aseaza perfect peste umeri iar cu mersul acela elegant as vrea sa paseasca prin camera mea doar cu un tricou larg avand pe trup. Oare e bine daca numai imbratisarea ei ar putea sa imi lipeasca inima inapoi de suflet?

Despre mine, despre tine, despre toamna

           Îmi spui că fiecare vară are o poveste a ei, nu te contrazic, dar îţi mărturisesc că pentru mine toamna adună toate poveştile într-o poveste. E o poveste despre chipuri ce se ascund în spatele unor frunze uscate ce cad lin pe pământ, e o poveste despre amintiri ce zboară pe adierile reci de vânt şi îţi fac pielea să tremure, e despre bronzarea naturii, e despre ochii plini de energie ce se preschimbă în melancolici, e despre plimbările prin parcuri în ecoul cârdurilor de păsări, e despre acei ce iubesc liniştea, e despre acei ce au început iubiri în zile de septembrie, e despre acei ce adoră mirosul de frunze uscate, e despre acele persoane cu sclipiri de cer în ochi, e despre acele persoane cu instabilitate în suflet, e despre acele persoane concomitent calde şi reci, e despre 'rămas bun'uri, e despre căldura din vară şi frigul din iarnă, e despre răsărituri răcoroase, e despre primăvara iernii, e despre culori ce fascinează fotografii, e despre ultimul surâs al anului, e despre miros de struguri în aer, e despre negreală de nuci pe mâini, e despre banci pline cu frunze, e despre ploi mohorâte, e despre must, e despre strângeri în braţe in zile de octombrie, e despre poveşti vechi, e despre iubire, e despre pesimism, e despre cuvintele "poate" şi "posibil".
               E despre înmugurire. E despre despărţire. E despre împăcare.
           E despre înmugurirea melancoliei. E despre despărţirea de natura verde. E despre împăcarea cu trecutul.
        E despre mine. E despre tine. E despre noi. E despre toamnă.

Te rog, zâmbeşte

 

           Mă aflu în centrul camerei, şi nu pentru că mă consider buricul pământului ci pentru că aici m-am trezit din vis. Întind mâna spre dreapta şi dau de un loc gol, întind mâna spre stânga şi ating doar aerul rece. Deschid ochii câte unul pe rând doar ca să văd un tavan albastru cu uşoare umbre ce creează siluete fără nume. Întind mâna stângă spre mâna dreaptă şi încerc să îmi regăsesc simţul pipăind fiecare deget în parte. Nu mai simt nimic şi nu mai văd nimic. Am închis ochii nemulţumit fiind de ceea ce aveam în faţa lor. Ar trebui să fiu singur, să mă simt singur, dar cu ochii închişi fiind acum, îmi vin în minte zeci de zâmbete ce mi-au înfrumuseţat zilele de-alungul timpului. Un zâmbet cuceritor, un zâmbet ştrengar, un zâmbet melancolic, un zâmbet alb, un zâmbet simpatic, un zâmbet sincer, un zâmbet străin, un zâmbet de copil. De un nou zâmbet am nevoie şi acum, te rog, zâmbeşte-mi.