Mă aflu în centrul camerei, şi nu pentru că mă consider buricul pământului ci pentru că aici m-am trezit din vis. Întind mâna spre dreapta şi dau de un loc gol, întind mâna spre stânga şi ating doar aerul rece. Deschid ochii câte unul pe rând doar ca să văd un tavan albastru cu uşoare umbre ce creează siluete fără nume. Întind mâna stângă spre mâna dreaptă şi încerc să îmi regăsesc simţul pipăind fiecare deget în parte. Nu mai simt nimic şi nu mai văd nimic. Am închis ochii nemulţumit fiind de ceea ce aveam în faţa lor. Ar trebui să fiu singur, să mă simt singur, dar cu ochii închişi fiind acum, îmi vin în minte zeci de zâmbete ce mi-au înfrumuseţat zilele de-alungul timpului. Un zâmbet cuceritor, un zâmbet ştrengar, un zâmbet melancolic, un zâmbet alb, un zâmbet simpatic, un zâmbet sincer, un zâmbet străin, un zâmbet de copil. De un nou zâmbet am nevoie şi acum, te rog, zâmbeşte-mi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu