Mă gândesc la timp, mă gândesc la timp că trece prea repede. Uneori luăm decizii în viaţă care fac timpul să se scurgă şi mai rapid şi fără folos. Risipim prea mult făcând ceva ce nu ne place, de la mâncarea pe care o mâncăm până la jobul ales..sau orice ar fi acel 'ceva' care ne îndrumă greşit să ne gândim la fericire ca la o destinaţie, neştiind că fericirea este un drum, un mod de viaţă, o pasiune. Îngrădim sufletul în mediocritate, în ipocrizie, când ar trebui să îi dăm voie să se rostogolească în iubire, cunoaştere, afecţiune, dragoste, familie. Legăm braţele de lucruri când ar trebui să le dăm frâu liber să îmbrăţişeze persoanele iubite. Îngropăm picioarele în pământ când ar trebui să le lăsăm să alerge pe plaja goală. Forţăm ochii să vadă zilnic clădiri gri şi nori cenuşii în oraşe aglomerate.
Când o să începem să dăm voie picioarelor să alerge împreună cu persoana iubită pe plajă la mare?
Când o să începem să dăm voie braţelor să strângă în braţe persoana iubita?
Când o să dăm voie ochilor să privească împreună cu persoana iubita un răsărit de Soare?
Să dărâmăm zidurile sufletului, să permitem iubirii să iasă prin toţi porii inimii pentru a fi siguri că în ziua de mâine şi apusul, şi răsăritul ne va găsi în aceleaşi braţe, lângă aceeaşi inimă, lângă acelaşi suflet alături de care dorim să trăim.
- Si am visat o căsuţă de paie pe plajă, în care o să stau şi iarna, şi vara.
- Şi mai e cineva în ea?
- Suntem numai noi doi. A, şi marea.
- Păi şi nu intră apă în căsuţă când e furtună?
- Nu. Când e furtună intrăm noi în apă şi ne plimbăm prin valuri.
