Mă gândesc la copilărie. La perioada aceea din viaţă când găseam în orice un motiv de bucurie, atunci când învăţam să merg pe bicicletă şi chiar dacă aveam julituri la genunchi, coate şi glezne nu mă dădeam bătut, cădeam, mă ridicam şi nimic nu mă putea împiedica să reincerc. Când ajungeam acasă de la grădiniţă sau de la şcoală şi prima activitate pe care o făceam era să mă joc; dar nu jocuri pe computer,x-box sau playstation; mă jucam cu maşinuţe sau mă duceam pe la prietenii din acele vremuri ca să facem schimburi de abţibilduri Yu-Gi-Oh! sau Dragon Ball-Z.Nu ştiu atunci de ce îmi doream atât de mult ca să cresc mai mare, acum am 17 ani şi mă simt prea matur. Văd copii de 6-7 ani care vor acum numai telefoane şi laptopuri de ultima generaţie şi dacă le cumpără părinţii o maşinuţă de jucărie strâmbă din nas. M-am maturizat prea devreme, ne-am maturizat prea devreme, lumea s-a maturizat prea devreme iar copiii nu mai ştiu să se bucure de lucrurile mărunte.
Puiule de om,
De ce privesc în jos
Şi iau în serios
O lume şuie, întoarsă pe dos?
Acum nu caut să învinovățesc pe cineva pentru maturizarea bruscă , dar nu copii sunt totuși de vină
RăspundețiȘtergere